Popoarele ajung într-un punct în care fiecare alegere devine o formă de destin. România traversează o vreme în care discursurile puterii își schimbă forma înainte ca realitatea să apuce să fie înțeleasă, iar influența circulă prin aceleași coridoare obosite, în timp ce oamenii își poartă tăcerea ca pe o ultimă avere.
Sub zgomotul economic, sub taxele care strivesc respirația unei societăți deja epuizate, se desfășoară o criză mai profundă, criza spiritului. O națiune își pierde direcția atunci când uită că ordinea se clădește din conștiință, din demnitate și din raportarea la ceva mai înalt decât interesul imediat.
Fiecare epocă își primește lecția prin neliniște. Iar în centrul acestui haos rămâne același punct invizibil din care începe salvarea: întoarcerea omului către lumină, către adevăr și către verticalitatea pe care istoria o respectă întotdeauna, chiar și atunci când politica o ignoră.
Aceleasi coridoare
