Două forme se înfruntă într-un spațiu saturat, ca și cum materia ar învăța să gândească sub presiune. Suprafețele ard, se desfac, se recompun, iar fiecare gest pare extras dintr-un conflict mai vechi decât imaginea însăși. Între ele, tensiunea devine limbaj, iar limbajul devine formă.
Privirea nu descrie, ci taie.
Deschide volume, răsucește structuri, obligă materia să devină conștientă de propria ei violență. Fiecare contur poartă memoria unei lupte, fiecare fragment păstrează urmele unei intenții duse până la capăt.
Aici, imaginea nu reprezintă.
Aici, imaginea acționează.
Sacrificiul
