Există un moment în care lucrarea părăsește intenția și își revendică direcția.
Structura se rupe de plan, gestul se desprinde de control, iar imaginea începe să existe prin ea însăși.
Acolo se naște pictura.
În tensiunea pură, în materia care își cere forma, în clipa în care artistul rămâne în fața a ceva ce nu mai aparține deciziei, ci devenirii.
Impulsul de a ordona devine o limită, iar imaginea cere risc.
Lucrarea capătă realitate în punctul fără întoarcere, acolo unde fiecare intervenție schimbă esența și fiecare ezitare o intensifică.
Pictura devine voință.
O voință care modelează, care cere, care continuă dincolo de cel care a început-o.